Cain - Jose Saramgo

Jose Saramago

Cain

editura Polirom, Bucuresti, 2012

traducere de Simina Popa

pe coperta: Tintoretto, Uciderea lui Abel

157 de pagini

Daca ati mai citit ceva pana acum de Jose Saramago stiti, cu siguranta, ca stilul lui se caracterizeaza prin proprii reguli de punctuatie si fraze lungi cat pagina. Bun. Atunci stiti, de asemenea, ca majoritatea romanelor sale au umbra unui scriitor binedispus, care combina umorul cu filozofia.

Ultimul roman al lui Jose Saramago, Cain (2009), reia intr-o perspectiva moderna povestea biblica a lui Cain si Abel. Dupa ce isi ucide fratele intr-un moment de frustrare, Cain ajunge la o intelegere cu un Dumnezeu care capata o ciudata aparenta dictatoriala si scapa condamnat la vesnica pribegie, cu un sac de merinde si avind drept tovaras un magar. Cutreierind lumea si timpurile, tinarul calator perturba povestile unei intregi distributii de personaje familiare – Noe, Moise, Isaac –, alterind pentru totdeauna cursul legendelor de-a lungul drumului. Cu caracterul sau nevolnic si cu desavirsire uman, Cain se straduieste sa inteleaga ideea credintei, socotelile si faptele unui Dumnezeu de nepatruns. Fara sa renunte la umor, romanul incheie o cariera scriitoriceasca remarcabila, ridicind o ultima intrebare in privinta vietii.

„La fel ca Faulkner, Saramago este un scriitor atit de increzator in resursele si finalitatea operei sale, incit poate aduce la viata orice improbabilitate.” (John Updike)

„Jose Saramago va ramine unul dintre marii clasici occidentali... In toate meditatiile sale incintatoare despre tristetile vietii noastre exista mereu un spirit jovial ce ne invata arta de-a merge cumva mai departe, caci opera sa este in sine o extensie a vietii.” (Harold Bloom)

„Ca si in romanul sau Evanghelia dupa Isus Cristos, Saramago recreeaza in Cain povesti cunoscute de toata lumea, dar o face tot timpul atent la puterea lor si la puterea misterioasa a povestitului. Departe de a le rastalmaci ori de a le trunchia, le schimba la nesfirsit perspectiva, ca in lumina iluzorie si tot timpul schimbatoare a unei prisme.” (The New York Times)

Bun de citit intr-o dupa-amiaza, chiar foarte rexant si, dupa cum am mai spus, amuzanta, mi-a placut ultimul roman al autorului, Cain.

Nu vedeti nimic - Arasse

Daniel Arasse

Nu vedeti nimic

(On n'y voit rien)

editura Art, Bucuresti 2009

traducere de Laura Albulescu

165 de pagini

Curiozitate pura. Era si imposibil, caci cred ca cei ce au gandit aspectul cartii, precum si titul, sunt niste experti in vanzare. Cum adica, sa ma acuze pe mine, sa-mi spuna mie, ca nu vad nimic? Iar apoi sa-si mai si invalureasca paginile intr-o coperta neagra, impenetrabila. Muream de nerabdare sa vad ce este inauntru. Folia transparenmta nu ma lasa nici macar sa o rasfoiesc, deci singura solutie era s-o cumpar. Desigur, pe coperta din spate se afla o sumara prezentare, insa, si mai ispititor, nici macar nu stiam daca paginile sunt lucioase, aspre, albe, sau ingalbenite. Nu stiam daca vor fi multe cuvinte inghesuite pe o fila, sau, din contra, scheme grosolane cu imagini cat toata foaia. N-aveam nici o idee. Dar trebuia sa aflu, ca doar de saptamani intregi dau de aceasta publicatie a francezului Daniel Arasse. Aproape ca ma innebunise. Veti spune ca exagerez, ca marimea literelor nu ma poate interesa. Ei, sa fim seriosi. Cand cineva iti spune ca nu vezi nimic, iar apoi dispare in intuneric absolut, tu ce simti? Nu esti curios? O, ba da. Si scoti 40 de lei din buzunar, te duci la casa, astepti la coada kilometrica, numai-numai sa vezi ce mama-naibii e inauntru. Nici macar nu ai rabdare sa ajungi acasa. Imediat cum iesi din magazim, te asezi pe o banca si incepi sa rasfoiesti. Cu timpul, devii atent la ce este scris si...pagina, dupa pagina, iti dai seama ca a trecut vreme buna de cand te-ai asezat pe bancuta de la sosea. Intelegeti ce vreau sa spun?

,,Ştiinţa nu trebuie să fie neapărat serioasă, ţeapănă, morocănoasă. De ce, în numele unei triste ştiinţe, istoricii artei vor ca nimeni să nu râdă, de pildă, în faţa picturii? Ce dumnezeului caută un ditamai melcul în prim-planul unei respectabile Bunevestiri ? De ce Bruegel i-a aplicat regelui negru Gaspar un tratament atât de aparte în Adoraţia Magilor? De ce părul Mariei Magdalena este atât de lung în picturi? Venus din Urbino este în tablou sau în altă parte? Cum se face că Foucault a produs un anacronism atât de evident în analiza consacrată Meninelor ?

Structurat în şase scurte ficţiuni narative, tot atâtea anchete asupra evidenţelor vizibilului, inclasabilul volum Nu vedeţi nimic ne oferă viziunea pasională şi pasionantă a unuia dintre cei mai străluciţi specialişti în arta Renaşterii.

Anchetând cu umor şi subtilitate tablouri celebre ale lui Velázquez, Tiţian, Bruegel sau Tintoretto, Daniel Arrase ne învaţă - într-o declaraţie de iubire făcută picturii - să privim ceea ce vedem."

Daniel Arasse scrie viu, pasionant, pune o imensa energie in cuvinte si, pe de-antregul, cartea sa difera de orice alte comentarii de arta. Explica picturi fara a plictisi, iar remarcile sale sunt foarte interesante, unele atingand si note filozofice. Deci, va recomand sa cititi ,,Nu vedeti nimic".

,,Cele sase lectii neconventionale se citesc ca niste povesti politiste, cu Daniel Arasse in rolul detectivului."

Les Inrockuptibles

Ice Age 4

Nu am mai fost la Ice Age-urile de pana acum si probabil ca nu ma voi mai duce nici in viitor...Sincer, imi pare rau ca m-am lasat convinsa; macar mi-am aduc aminte de ce nu ma merg niciodata la animatii - 3D sau nu.

As putea zice ca nu mi-a placut. Faptul ca am mai si atipit pe alocuri cred ca spune destule. Dar, au existat si momente in care am ras, deci nu m-am plictisit atat de tare. Pe o durata ce mi s-a parut interminabila, eram parcursa de ganduri negre pentru toate personajele. Si mamutul a fost naspa, dar si maimuta-pirat. Prea multe copilarii, clisee. Toate inutile. Filmul asta n-are nici o idee ca lumea. Adica, desigur, exista o poveste, insa sunt doar o multime de intamplari de glume proaste cu altele mai reusite printre ele si...atat. Prea multa actiune, as zice...si nici grafica nu-i atat de buna. Unele personaje sunt penibile etc

Nu are rost sa ma mai plang. Pentru cei pana-n 10 ani (fizic sau mental) o fi un film ok, insa ca altfel...mmm mai bine stai acasa.

Romanul adolescentului miop - Eliade

Mi se pare ca intarzii prea mult cu lecturiile mele, dar nu am ce face. Nu vreau sa ma grabesc (si sincer mi-e sila de aceasta artificialitate), nu vreau sa ma mutilez, sa ma departez de acea placere simpla a citirii unui roman.

Am decis sa nu-mi mai irosesc clipele libere cu carti mediocre, de calitate indoielnica, deci, inutile. Simt in mine acum o curiozitate adanca, vreau sa cuprind toate paginile roase, ingalbenite de vreme din biblioteca, vreau sa stiu, sa cunosc tot.

Am citit Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade. Ma simt norocoasa pentru ca am apucat sa citesc asta, acum, cand anumite sentimente de-ale mele se aseama, desi nu precis, ci mai degraba vag, cu cele ale autorului. Caci este vorba de un adolescent care incearca sa scrie un roman. Despre ce poate scrie un baiat la 15 ani, daca nu despre propria sa viata? Astfel se naste romanul adolescetului miop, romanul care refuza sa se scrie, caci naratorul este nesigur si trece repede de la un subiect la altul.

Nu va spun mai multe, v-ar strica placerea descoperirii individuale a personalitatii naratorului. Atat va zic: e frumos, placut vederii. Pe alocuri sentimental, melancolic, iar in alte momente, plin de energie, furios, patimas etc. Va recomand editia de la Adevarul, cuprinde, pe langa romanul propiu-zis, si numeroase critici literare.

Patul lui Procust

Patul lui Procust de Camil Petrescu

editura 100+1 GRAMAR,

Bucuresti, 2000

259 de pagini

Imi pare rau ca nu am mai scris nimic, pare mi-se, pentru o perioada infinita... Intrasem intr-o tristete care ma ineca, iar dupa cateva saptamani fara sa pun mana pe o carte, imi dadusem seama ca, fara sa citesc, viata ma umple cu toate insuficientele sale. Fara sa am un roman, practic orice, de care sa ma leg, ma simt goala, singura, murdara...

Am citit Patul lui Procust de doua ori. Prima data am cazut in greseala de a trece ca un om insetat, innebunita prin intamplari, fara a da atentie imaginii de ansamblu. Cazusem in pozitia gresita a unui judecator care critica moralitatea personajelor...La o recititre am fost atenta sa pun mai mult pret pe detalii. Uitasem primele fragmente din carte; recitindu-le mi se paru-se ca pierdusem ceva esential pentru formarea unei amintiri placute, corecte.

Descrieriile sunt placute ochiului; au ceva in constructia lor care te absoarbe, uiti de tine citind. Actiunea este tot timpul surpinzatoare, te prinde si ea. Povestea evolueaza incet, avand in mijlocul ei pe Fred Vasilescu, naratorul capitolului intitulat ,,Intr-o dupa-amiaza de august". Acest capitol cuprinde confesiunea lui cu privire la dragostea fata de doamna T. si scrisorile de dragoste ale lui George Demetru Ladima pentru Emilia Rachitaru, femeia pe a carui pat, de altfel, se afla Fred. Restul romanului este format din cele trei scrisori ale doamnei T., cateva note ale autorului prezentate in josul paginii si epilogul.

Titlul care porneste de la o sintagma mitologica (vezi link). Se refera la oamenii care, la fel ca victimele lui Procust, fiind diferite, avand ceva in plus sau un minus, ajung victime ale societatii.

- La final, era, asa, in mine, ca o bucurie oarba. Cuvintele autorului mi s-au parut foarte bine alese, frazele construite legant, iar fiecare paragraf se topeste imediat, delicios.