Genul: Comedie
Durata: 94 minute
Regia: Woody Allen
Limba: Engleza
Audienta: AP-12
In rolurile principale: Owen Wilson, Rachel McAdams, Kathy Bates
Inceputul tinde a fi de departe original, ideea unui grup american plin de clisee in cap care viziteasa Parisul pentru a dezbate cultura, pentru a gasi inspiratie este deja folosita, americanii o fac in prezent. Devine enervant sa le auzi accentee grave in engleza, si-ngeneral m-a enervat ideea culturalizarii. Ideea actorilor care incercau sa vorbeasca franceza, sa pronunte Versailles, tot. Pe deasupra, actorii nu mi se par simpatici, unele replici suna fals.
Gil este un scriitor cu crize de inspiratie, logodit cu o frumoasa blonda realista, care priveste aspirational la vremurile din trecut. Este un mare admirator al aniilor '20. Viseaza la o calatorie in trecut, la o viata in Parisul de dinaintea celui de-l Doilea Razboi Mondial. Apoi, sa vezi intamplare, se trezeste in anii '20, in vremea lui Picasso si al lui Hemingway. Ca in Cenusareasa, la miezul noptii apare o masina veche (nu-i nici o trasura trasa de cai cu aripi din fericire) care-l transporta inapoi in timp (Cand mi-am amintit titlul si ma uitam la film nu ma puteam abtine sa nu exclam indignata: serios?! Despre asta e vorba?). Toate acestea i se intampla pentru a realiza ca oamenii fiecarei epoci visau la trecut. Ca timpul nu exista si ca poate fi depasit cu usurinta. Bine, asta poate-i de la mine, dar cu siguranta isi da seama ca nu-i o mare diferenta in a trai in la inceputul sec. XX sau in prezent. Defapt, din cauza medicinei si a oamenilor, ajunge la conluzia ca-i mai bine acolo unde se afla, in anul 2010. Se desparte de logodnica sa (va sa zica, aici era problema?) si se impriteneste cu o frantuzoaica. Se hotaraste sa traiasca in Paris, numai ca in prezent.
Mi-au placut costumele si imaginiile din Paris, in special cele din anii '20. Actorii nu mi se par iesiti din comun, pe alocuri se putea mai bine. Din fericire, Owen Wilson a incetat sa ma mai enerveze.
IMDb
Durata: 94 minute
Regia: Woody Allen
Limba: Engleza
Audienta: AP-12
In rolurile principale: Owen Wilson, Rachel McAdams, Kathy Bates
Inceputul tinde a fi de departe original, ideea unui grup american plin de clisee in cap care viziteasa Parisul pentru a dezbate cultura, pentru a gasi inspiratie este deja folosita, americanii o fac in prezent. Devine enervant sa le auzi accentee grave in engleza, si-ngeneral m-a enervat ideea culturalizarii. Ideea actorilor care incercau sa vorbeasca franceza, sa pronunte Versailles, tot. Pe deasupra, actorii nu mi se par simpatici, unele replici suna fals.
Gil este un scriitor cu crize de inspiratie, logodit cu o frumoasa blonda realista, care priveste aspirational la vremurile din trecut. Este un mare admirator al aniilor '20. Viseaza la o calatorie in trecut, la o viata in Parisul de dinaintea celui de-l Doilea Razboi Mondial. Apoi, sa vezi intamplare, se trezeste in anii '20, in vremea lui Picasso si al lui Hemingway. Ca in Cenusareasa, la miezul noptii apare o masina veche (nu-i nici o trasura trasa de cai cu aripi din fericire) care-l transporta inapoi in timp (Cand mi-am amintit titlul si ma uitam la film nu ma puteam abtine sa nu exclam indignata: serios?! Despre asta e vorba?). Toate acestea i se intampla pentru a realiza ca oamenii fiecarei epoci visau la trecut. Ca timpul nu exista si ca poate fi depasit cu usurinta. Bine, asta poate-i de la mine, dar cu siguranta isi da seama ca nu-i o mare diferenta in a trai in la inceputul sec. XX sau in prezent. Defapt, din cauza medicinei si a oamenilor, ajunge la conluzia ca-i mai bine acolo unde se afla, in anul 2010. Se desparte de logodnica sa (va sa zica, aici era problema?) si se impriteneste cu o frantuzoaica. Se hotaraste sa traiasca in Paris, numai ca in prezent.
Mi-au placut costumele si imaginiile din Paris, in special cele din anii '20. Actorii nu mi se par iesiti din comun, pe alocuri se putea mai bine. Din fericire, Owen Wilson a incetat sa ma mai enerveze.
IMDb
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu