Moarte Subita, J.K. Rowiling

Stare: ABANDONATA

Moarte Subita

(The Casual Vacancy)

de J.K. Rowling

editura Trei, Bucuresti 2012

traducere de Constantin Dumitru
447 de pagini

La inceput, cand am cumparat Moarte Subita de J.K. Rowling, aproape ca saream in sus de bucurie. Numai la vederea copertii rosii puteam sa trec cu vederea pretul exorbitant pentru 400 de pagini amarate. Cred ca devine evident ca eram atat de incantata datorita seriei Harry Potter, care imi placuse atat de mult si de care ma atasem inca de la aparitia primelor carti (cand, tin minte, ma duceam la lansariile de carte impreuna cu tata si incepeam sa citesc din Harry Potter si pocalul de foc inca din masina).

 

Barry Fairbrother moare neaşteptat, când abia trecuse de 40 de ani, iar micul oraş Pagford este şocat. Idilicul orăşel englezesc, cu o piaţă centrală de modă veche şi o catedrală ancestrală, ascunde de fapt un război mocnit între mai multe tabere: bogaţii contra săracilor, adolescenţii contra părinţilor, nevestele contra soţilor, profesorii contra elevilor… Pagford nu este de fapt ceea ce pare la prima vedere.

 

Cel mai mare conflict îl stârneşte însă locul lăsat liber de Barry în consiliul parohial. Cine va triumfa într-o luptă electorală plină de pasiune, duplicitate şi revelaţii neaşteptate?

 

O comedie neagră, provocatoare şi surprinzătoare, Moarte subită este prima carte pentru adulţi scrisă de J.K. Rowling.

 

Sunt foarte sigura ca daca acest roman ar fi fost scris de catre orice alt scriitor de pe planeta nu as fi luat-o in niciun caz in considerare. Apreciez alegerea scriitoarei de a a nu se limita la statutul de mama a seriei Harry Potter. Mi-ar fi placut foarte mult sa fiu compatibila cu cele scrise de ea, insa, sincer vorbind, aceasta carte este o porcarie.

 

Am ajuns pe la undeva pe la pagina 120 si ceva pana cand n-am mai putut suporta. De obicei nu ma enervez atat de tare, dar in acest caz simteam ca toata aceasta ingramadire de personaje, fapte, etc, nu ma duce la nimic. Mai ales ca, daca indraznesti sa nu ai tatuat pe creier toate personajele si sa mai si faci o pauza de 10 ore de la actiune, pierzi sirul a tot ce ai citit pana atunci si incep sa uiti cine-i Terry, cine-i Kay, care copil are probleme si ce babuta se droga. Poate ca, daca o citesti pana la capat, dedicandu-i-te 100% si mai si iei in considere cine-stie-ce inteles ascuns, poate fi o poveste  acceptabila. Tot ce pot sa spun este ca eu sunt dezamagita.

Istoria artei de E.H. Gombrich



Istoria Artei

(The Story of Art)

de E.H. Gombrich

editura Art, Bucuresti 2012

traducere de Nicolae Constantinescu

688 de pagini



Am citit, in decursul a mai multor zile, una dintre cele mai frumoase carti scrise vreodata (netinand cont de subiect). Autorul, Sir Ernest H. Gombrich (n. Viena 30 martie 1909, d. 3 noiembrie 2001), a scris o carte suberba, plina de suflet, in care cuvintele bine alese in a descriu Istoria Artei asa cum n-am mai vazut niciodata si cum nu se face in scoli: logic, simplu si usor de inteles.

Defapt fapt, alegerea autorului de a prezenta istoria artei ca pe o poveste cu cauza si efect, in care fiecare artist incearca sa rezolve probeleme generatiei lui, producandu-se un ciclu nesfarsit, o face atat de iubita de cititorii de pretutindeni, ajungand sa fie una dintre cele mai faimoase lucrari.

Volumul propiu-zis este alcatuit dintr-o serie de 28 de capitole, cuprinzand atat preistoria, Antichitatea, Evul Mediu, Renasterea, cat si curentele mai moderne, ale secolului 19 s.a.m.d.

Nici nu stiu daca ar trebui sa spun ceva practic despre continut, sau, daca ati prefera sa n-o fac din simplu motiv ca eu nu ma pot compara cu autorul si orice aspect serios al carti ati prefera sa-l auziti direct de la sursa. Si va inteleg. De aceea, va scriu ca autorul s-asigurat in prefata, inlaturand prejudecati comune, ca oricine, atat persoanele care a deja cunostiinte in domeniu, cat si cei care sunt cuprinsi de idei naive, sa o poata citi fara probleme.

De asemena, va recomand sa o citit fara graba, caci nu este un roman politist, ci mai degaba o poezie, in care fiecare capitol are rolul sau. Deseori imi venea sa exclam Ahaa! Deci asta... cand intr-adevar observam si eu cateva lucruri. Gombrich isi invata cititori sa vada cu proprii lor ochi si fara prejudecati lucrari din muzeu, fara a avea idei preconcepute. Mai era un lucru amuzant (mi se pare) pe care il scria el spre finalul cartii: deseori presupunem ca romanii nu puteau sa construiasca zgariei nori (considerand -gresit- acest stil arhitectural cel mai reusit). Dar, niciodata nu ne-am pus problema ca ei nici nu vroiau si probabil ca nici nu le-ar fi placut aspectul cladirilor noastre.

Comparativ cu alte carti care exista in momentul actuat in librarii, ma indoiesc ca exista ceva mai bun. Pretul s-ar putea sa vi se para exagerat, si o fi, dar ganditi-va ca sunt aproape 600 de pagini numai bune citit, precum si ilustratii cu scopul de a va educa. Nu va spun sa o cumparati pur si simplu, va spun sa faceti  alegerea reusita in favorul vostru, pentru dumneavoastra, deoarece in final chiar aveti senzatia ca intelegeti, ca stiti.

Michelangelo. O viata nelinistita.

 

Michelangelo. O viata nelinistita.

(Michelangelo. Una vita inquieta.)

de Antonio Forcellino

editura All, Bucuresti 2011

traducere de Cornelia Dumitru
510 pagini

Dintre toti artisii lumii pe care as putea sa-i spun repede, fara sa gandesc prea mult, cel mai mult imi place munca lui Michelangelo. Renasterea in sine ma entuziasmeaza; sunt utilizate cu succes elemente ale artei lumii antice pentru a le folosi atunci. In renastere este atins apogeul a tot ce se dorea sa se faca pe parcursul erei medievale. Este cu atat mai deosebit acest artist, Michelangelo Buonarroti, cu cat sculpturiile sale sunt capodopere care nu au fost depasite inca din 1500. A depasit arta anticilor (ceea ce poate fi numit drept laitmotivul renasterii) uimindu-si contemporanii, a fost un om cu o personalitate extrem de intensa. Cuceriirile sale mi se par supraomenesti. Capela Sixtina, David, Pieta, Sclav muribund, sunt doar unele dintre cele mai cunoscute lucrari ale sale.

 

Dar, pe langa talentul sau de geniu, cel mai mult m-a impresionat firea sa salbatica. Lucru care se poate observa pe mai multe planuri. In primul rand, el se remarca prin curajul cu care lucru cu dalta puternic in marmura, fara frica (spre deosebire de ceilalti scluptori ai vremii) de a o lovitura prea grea in blocul de piatra, stricand iremediabil curenta sa lucrare. Apoi, era incapatanat, un antisocial care nu-si trata cum trebuie prietenii, fiind temperamental si paranoic. Asta ar fi atmosfera si motivul pentru care a lucrat aproape singur la Capela Sixtina timp de patru ani. Si mai sunt o gramada de alte lucruri interesante scrise in aceasta carte. Lucruri care nu tin neaparat de arta, ci si de atmosfera vremii. Ganditi-va numai la faptul ca Michelangelo a trait in aceasi perioada cu Leonardo, Rafael, papa Iuliu al II-lea, precum si cu familia de Medici.

Se poate spune, totusi, ca Antonio Forcellino a pus prea mult accentul pe latura avara a artistului, insa nu e un lucru atat de grav incat sa refuzati sansa de a cititi aceasta carte.

V-o recomand pentru ca este uimitor construita. Sunt prezentate atat elemente ce tin de atmosfera istorica (de cultura generala) cat si detalii de specialitate, poate mai interesante pentru cei ce au o pasiune pentru arta. A. Forcellino si-a construit cartea intr-un mod perfect din punctul meu de vedere. Mai intai poveste viata lui Michelangelo. Dar, pe langa asta, mentioneaza scrisori scrise de el catre familie, sau de alti despre el. Cand sunt intalnite faimoasele sale capodopere autorul le comenteaza intr-un mod viu si original. La finalul cartii, cat si pe parcursul ei, sunt anexate poze, reproduceri esentiale in intelegerea subiectului. Asadar, eu va dau promisiunea mea ca Michelangelo. O viata nelinistita. isi merita pe deplin banii. 

Mara

Ioan Slavici

Mara

Editura pentru literatura 1969

Ilustratia copertei: Iulian Olariu

Vreau sa fiu sincera. Asa ca voi scrie ca de la inceput am avut indoieli fata de Mara. Singura mea consolare era ca limbajul popular pe care-l intuiam ca va infiltrat acolo era specific Translivaniei, ci nu ca cel din in Amintiri (carte pe care apropo, cand a trebuit sa o citesc pentru scoala a reprezentat un cosmar pentru mine; nu stiam 40% din cuvinte, tot cautam in DEX intelesul lor).

 

Personajul principal (sau cel putin al primelor 100 de pagini) este Mara, o vaduva saraca cu doi copii: Persida si Trica. Ea este un fel de precupeata, fiind caracterizata de ambitiile ei de a face avere pentru copii ei. Defapt, este pus accentul destul de puternic in carte pe aceasta idee, Mara este prezentata la un moment dat chiar in momentul in care strange banii deoparte pentru copii in trei sosete diferite (va prindeti usor care, cum vin).

 

Pe parcursul romanului Mara aluneca in umbra, locul principal in poveste ocupandu-l Persida. Sida, fata crescuta in manastire de catre maica stareta Aegedia, se indragosteste de Hubarnatl, macelar in devenire. Ea l-a observat pentru prima oara atunci cand un geam de la manastire s-a spart. Vis a vis era macelaria, iar in fata ei era Natl. La inceput domnisoara nici nu-si da seama ca ceea ce simte ea se numeste iubire. Dorea cu toata fiinta ei sa-l vada din nou pe Natl. Intre timp refuza o cere in casatorie avantajoasa, aprobata de mama ei. Stiind ca in satul lor (Radna) relatia lor nu va fi aprobata (din cauza diferentelor etnice- Hubar e ungur-, religioase etc), se hotaraste sa fuga cu Natl la Viena. Ajunsi acolo Natl se simte din ce in ce mai nenorocit; isi da seama ca a facut o boacana, ca a pierdut averea familiei pentru o fata. Disputele dintre ei se agraveaza intr-atat incat Natl isi bate sotia. Cei doi tineri vad ca lucrurile nu megr cum trebuie in Viena, nu au pe nimeni acolo. Decid impreuna sa se intoarca in Radna, satul lor natal.

 

Am intrerupt firul naratiunii aici, caci am mai omis cateva lucruri si doar atat consider ca este necesar sa stiti pentru a va face o opinie.

 

Trebuie sa recunosc ca, desi aceasta cartea nu chiar un clasic romanesc (sau ma indoiesc sa fie),  Mara are farmecul ei aparte, merita citita. Exista anumite conflicte psihologice interesante, iar pe de-antrgul firul narativ nu plictiseste (dupa ce treceti de cele 100 de pagini cruciale nu veti mai putea, sau eu, cel putin, n-am mai putut sa imi dau jos cartea din maini). Acum, au fost si lucruri care m-au enervat , spre exemplu modul in care peste tot se autocompatimeste Mara (vai saraca, e vaduva, mai are si doi copii etc). Decizia Marei de a fi zgarcita pana si cu propii si singurii ei copii.

 

Va dati seama ca nu am fost chiar genul de cititor care vrea ca toate sa se termine cu bine. Mi se parea ca Persida isi merita bataia - si pe mine ma enerva. Oricum, daca pana acum v-a placut ce ati aflat despre Mara, va marturisesc ca mai urmeaza multe lucruri interesante care merita citite. Sunt amuzante, capativante, neaseptate. Iar pe deasupra, mai este un aspect pe care nu l-am mentionat deloc: romanul este interesant si datorita aspectului istoric (actiunea are loc la jumatatea secolului 19).

Capcana Mortala

Capcana mortala

(Dead Reckoning)

de Charlaine Harris

editura Leda, Bucuresti 2011

traducere de Adrian Deliu

ilustratia copertei de Lisa Desimini

Capcana mortala de Charlaine Harris este al 11-lea volum din seria Vampirii Sudului -  serie de romane ce sta la baza serialului True Blood.

 

La ora actuala, adica in decembrie, cand scriu aceasta postare, cartea pozata in stanga este ultima aparuta in romana la editura Leda. Volumul precedent ii lasase pe Sookie si Eric impreuna dupa ce reusisera sa duca la bun sfarsit neintelegerea cu Ocella, creatorul lui Eric (sau atat imi aduc aminte pe moment). 

 

In aceasta carte Sookie gaseste in podul casei o cutiuta numita cluviel dor care se presupune a indeplini orice dorinta. Are probleme in a ramane in viata din cauza a mai multor atentate ce par a aea conotatii supranaturale si, pe deasupra, descopera ca Eric si Pam doresc sa scape de actualul lor stapan.

 

Eu una, ajungand pana aici, asteptand sa apara in martie ultima carte (in engleza) pe BookExpress, ma gasesc in pozitia in care relizez cati bani am dat pe aceste carti. Merita? Sigur, nu.

 

Am luat prima carte cu ocazia primului sezon True Blood de pe HBO, iar apoi am devenit dependenta; trebuia sa am fiecare carte scrisa de Charlaine Harris pe tema vampirilor. Creaza dependenta, se citeste usor, si ma relaxeaza. Insa aceste atribute nu sunt suficiente pentru a face aceasta alegere, de a ma apuca de seria Vampirii Sudului, inca o data. Deci, daca n-ai auzit de aceasta serie de carti, te sfatuiesc sa nu te apuci de ea, iti pierzi timpul. Insa, daca deja esti la Moarte in familie sau oricare alta, spun ca faptul e consumat, ia-o inainte, numai e mult.

Lisa See: Fetele din Shanghai

Lisa See

Fetele din Shanghai

(Shanghai Girl, 2009)

Editura Alfa, 2011

traducere de Valentina Tache

Design coperta: Alexandru Novac

Lisa See este o scriitoare populara, avand scrise numeroase bestsell-uri; astfel, sper ca nu ajung prea departe presupundand ca si dvs. ati trecut, macar o data, cu privirea peste un titlu de al ei. S-ar putea sa fi remarcat Floare de Zapada si evantaiul secret, sau mai recent, Dragostea Florii-de-bujor.

Din ce am citit eu de ea, factorul comun era mai tot timpul China. Aici, in Fetele din Shanghai, intra in centrul actiunii doua surori: Pearl si May. Timpul este unul fermecator al anilor '30 in Shanghai, care era poreclit la aceea vreme micul Paris al Asiei. Cele doua surori sunt unele dintre cele mai frumoase tinere ale orasului; pozeaza pentru cei mai in voga artisti ai vremii, iar pe de alta parte, se distreaza la numeroase petreceri. Lumea lor pare lipsita de griji, asemenea unui basm in plina desfasurare.

 

Caracteristic Lisei See, acest castel de vis este distrus. Bombele japoneze distrug orasul, fortand locuitorii orasului sa-si paraseasca casele cu repeziciune. Pearl si May fug de catastrofa razboiului catre America, loc poreclit Muntele de aur.  Cele doua trec prin intamplari care va vor taia respiratia: pline de violenta si ghinion. Intre prima faza a romanului, cand echilibrul este intact si fata de cele ce urmeaza exista un contrast izbitor. Haosul razboiului aduce panica; multa lume nu pricepe ce se-ntampla. Este un moment in care numai cei mai puternici supravietuiesc.

 

Per total acest roman spunea povestea luptei pentru supravietuire, fiind vorba despre doua surori in stare sa sara in foc una pentru cealalta. Ele reusesc sa recapete echilibrul initial dupa ani de fuga si mizerie. Fuga de razboi, in prima parte, iar apoi de rusinea si tristetea adusa de el. Lisa See construieste un univers impresionant, reusind sa creeze sentimentul de autenticitate. Nu exista dialoguri exagerate, ori cuvinte care nu par la locul lor.

 

Daca va impresioneaza si va provoaca placere o astfel de poveste intensa inspirata din fapte ce ar fi putut avea loc pana la urma, va recomand Fetele din Shanghai, caci cred ca o sa apreciati munca autoarei.

 

Mie una mi-a placut ca, pe langa o cuplare de intamplari interesante, am si invat ceva despre al doilea Razboi Mondial. Lucruri pe care inainte nu le stiam, ori chiar mi s-a parut ca am atins bucati dintr-o vreme demult apusa (Asia interbelica, razboiul catastrofal, America anilor '50).

Cain - Jose Saramgo

Jose Saramago

Cain

editura Polirom, Bucuresti, 2012

traducere de Simina Popa

pe coperta: Tintoretto, Uciderea lui Abel

157 de pagini

Daca ati mai citit ceva pana acum de Jose Saramago stiti, cu siguranta, ca stilul lui se caracterizeaza prin proprii reguli de punctuatie si fraze lungi cat pagina. Bun. Atunci stiti, de asemenea, ca majoritatea romanelor sale au umbra unui scriitor binedispus, care combina umorul cu filozofia.

Ultimul roman al lui Jose Saramago, Cain (2009), reia intr-o perspectiva moderna povestea biblica a lui Cain si Abel. Dupa ce isi ucide fratele intr-un moment de frustrare, Cain ajunge la o intelegere cu un Dumnezeu care capata o ciudata aparenta dictatoriala si scapa condamnat la vesnica pribegie, cu un sac de merinde si avind drept tovaras un magar. Cutreierind lumea si timpurile, tinarul calator perturba povestile unei intregi distributii de personaje familiare – Noe, Moise, Isaac –, alterind pentru totdeauna cursul legendelor de-a lungul drumului. Cu caracterul sau nevolnic si cu desavirsire uman, Cain se straduieste sa inteleaga ideea credintei, socotelile si faptele unui Dumnezeu de nepatruns. Fara sa renunte la umor, romanul incheie o cariera scriitoriceasca remarcabila, ridicind o ultima intrebare in privinta vietii.

„La fel ca Faulkner, Saramago este un scriitor atit de increzator in resursele si finalitatea operei sale, incit poate aduce la viata orice improbabilitate.” (John Updike)

„Jose Saramago va ramine unul dintre marii clasici occidentali... In toate meditatiile sale incintatoare despre tristetile vietii noastre exista mereu un spirit jovial ce ne invata arta de-a merge cumva mai departe, caci opera sa este in sine o extensie a vietii.” (Harold Bloom)

„Ca si in romanul sau Evanghelia dupa Isus Cristos, Saramago recreeaza in Cain povesti cunoscute de toata lumea, dar o face tot timpul atent la puterea lor si la puterea misterioasa a povestitului. Departe de a le rastalmaci ori de a le trunchia, le schimba la nesfirsit perspectiva, ca in lumina iluzorie si tot timpul schimbatoare a unei prisme.” (The New York Times)

Bun de citit intr-o dupa-amiaza, chiar foarte rexant si, dupa cum am mai spus, amuzanta, mi-a placut ultimul roman al autorului, Cain.

Nu vedeti nimic - Arasse

Daniel Arasse

Nu vedeti nimic

(On n'y voit rien)

editura Art, Bucuresti 2009

traducere de Laura Albulescu

165 de pagini

Curiozitate pura. Era si imposibil, caci cred ca cei ce au gandit aspectul cartii, precum si titul, sunt niste experti in vanzare. Cum adica, sa ma acuze pe mine, sa-mi spuna mie, ca nu vad nimic? Iar apoi sa-si mai si invalureasca paginile intr-o coperta neagra, impenetrabila. Muream de nerabdare sa vad ce este inauntru. Folia transparenmta nu ma lasa nici macar sa o rasfoiesc, deci singura solutie era s-o cumpar. Desigur, pe coperta din spate se afla o sumara prezentare, insa, si mai ispititor, nici macar nu stiam daca paginile sunt lucioase, aspre, albe, sau ingalbenite. Nu stiam daca vor fi multe cuvinte inghesuite pe o fila, sau, din contra, scheme grosolane cu imagini cat toata foaia. N-aveam nici o idee. Dar trebuia sa aflu, ca doar de saptamani intregi dau de aceasta publicatie a francezului Daniel Arasse. Aproape ca ma innebunise. Veti spune ca exagerez, ca marimea literelor nu ma poate interesa. Ei, sa fim seriosi. Cand cineva iti spune ca nu vezi nimic, iar apoi dispare in intuneric absolut, tu ce simti? Nu esti curios? O, ba da. Si scoti 40 de lei din buzunar, te duci la casa, astepti la coada kilometrica, numai-numai sa vezi ce mama-naibii e inauntru. Nici macar nu ai rabdare sa ajungi acasa. Imediat cum iesi din magazim, te asezi pe o banca si incepi sa rasfoiesti. Cu timpul, devii atent la ce este scris si...pagina, dupa pagina, iti dai seama ca a trecut vreme buna de cand te-ai asezat pe bancuta de la sosea. Intelegeti ce vreau sa spun?

,,Ştiinţa nu trebuie să fie neapărat serioasă, ţeapănă, morocănoasă. De ce, în numele unei triste ştiinţe, istoricii artei vor ca nimeni să nu râdă, de pildă, în faţa picturii? Ce dumnezeului caută un ditamai melcul în prim-planul unei respectabile Bunevestiri ? De ce Bruegel i-a aplicat regelui negru Gaspar un tratament atât de aparte în Adoraţia Magilor? De ce părul Mariei Magdalena este atât de lung în picturi? Venus din Urbino este în tablou sau în altă parte? Cum se face că Foucault a produs un anacronism atât de evident în analiza consacrată Meninelor ?

Structurat în şase scurte ficţiuni narative, tot atâtea anchete asupra evidenţelor vizibilului, inclasabilul volum Nu vedeţi nimic ne oferă viziunea pasională şi pasionantă a unuia dintre cei mai străluciţi specialişti în arta Renaşterii.

Anchetând cu umor şi subtilitate tablouri celebre ale lui Velázquez, Tiţian, Bruegel sau Tintoretto, Daniel Arrase ne învaţă - într-o declaraţie de iubire făcută picturii - să privim ceea ce vedem."

Daniel Arasse scrie viu, pasionant, pune o imensa energie in cuvinte si, pe de-antregul, cartea sa difera de orice alte comentarii de arta. Explica picturi fara a plictisi, iar remarcile sale sunt foarte interesante, unele atingand si note filozofice. Deci, va recomand sa cititi ,,Nu vedeti nimic".

,,Cele sase lectii neconventionale se citesc ca niste povesti politiste, cu Daniel Arasse in rolul detectivului."

Les Inrockuptibles

Ice Age 4

Nu am mai fost la Ice Age-urile de pana acum si probabil ca nu ma voi mai duce nici in viitor...Sincer, imi pare rau ca m-am lasat convinsa; macar mi-am aduc aminte de ce nu ma merg niciodata la animatii - 3D sau nu.

As putea zice ca nu mi-a placut. Faptul ca am mai si atipit pe alocuri cred ca spune destule. Dar, au existat si momente in care am ras, deci nu m-am plictisit atat de tare. Pe o durata ce mi s-a parut interminabila, eram parcursa de ganduri negre pentru toate personajele. Si mamutul a fost naspa, dar si maimuta-pirat. Prea multe copilarii, clisee. Toate inutile. Filmul asta n-are nici o idee ca lumea. Adica, desigur, exista o poveste, insa sunt doar o multime de intamplari de glume proaste cu altele mai reusite printre ele si...atat. Prea multa actiune, as zice...si nici grafica nu-i atat de buna. Unele personaje sunt penibile etc

Nu are rost sa ma mai plang. Pentru cei pana-n 10 ani (fizic sau mental) o fi un film ok, insa ca altfel...mmm mai bine stai acasa.

Romanul adolescentului miop - Eliade

Mi se pare ca intarzii prea mult cu lecturiile mele, dar nu am ce face. Nu vreau sa ma grabesc (si sincer mi-e sila de aceasta artificialitate), nu vreau sa ma mutilez, sa ma departez de acea placere simpla a citirii unui roman.

Am decis sa nu-mi mai irosesc clipele libere cu carti mediocre, de calitate indoielnica, deci, inutile. Simt in mine acum o curiozitate adanca, vreau sa cuprind toate paginile roase, ingalbenite de vreme din biblioteca, vreau sa stiu, sa cunosc tot.

Am citit Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade. Ma simt norocoasa pentru ca am apucat sa citesc asta, acum, cand anumite sentimente de-ale mele se aseama, desi nu precis, ci mai degraba vag, cu cele ale autorului. Caci este vorba de un adolescent care incearca sa scrie un roman. Despre ce poate scrie un baiat la 15 ani, daca nu despre propria sa viata? Astfel se naste romanul adolescetului miop, romanul care refuza sa se scrie, caci naratorul este nesigur si trece repede de la un subiect la altul.

Nu va spun mai multe, v-ar strica placerea descoperirii individuale a personalitatii naratorului. Atat va zic: e frumos, placut vederii. Pe alocuri sentimental, melancolic, iar in alte momente, plin de energie, furios, patimas etc. Va recomand editia de la Adevarul, cuprinde, pe langa romanul propiu-zis, si numeroase critici literare.

Patul lui Procust

Patul lui Procust de Camil Petrescu

editura 100+1 GRAMAR,

Bucuresti, 2000

259 de pagini

Imi pare rau ca nu am mai scris nimic, pare mi-se, pentru o perioada infinita... Intrasem intr-o tristete care ma ineca, iar dupa cateva saptamani fara sa pun mana pe o carte, imi dadusem seama ca, fara sa citesc, viata ma umple cu toate insuficientele sale. Fara sa am un roman, practic orice, de care sa ma leg, ma simt goala, singura, murdara...

Am citit Patul lui Procust de doua ori. Prima data am cazut in greseala de a trece ca un om insetat, innebunita prin intamplari, fara a da atentie imaginii de ansamblu. Cazusem in pozitia gresita a unui judecator care critica moralitatea personajelor...La o recititre am fost atenta sa pun mai mult pret pe detalii. Uitasem primele fragmente din carte; recitindu-le mi se paru-se ca pierdusem ceva esential pentru formarea unei amintiri placute, corecte.

Descrieriile sunt placute ochiului; au ceva in constructia lor care te absoarbe, uiti de tine citind. Actiunea este tot timpul surpinzatoare, te prinde si ea. Povestea evolueaza incet, avand in mijlocul ei pe Fred Vasilescu, naratorul capitolului intitulat ,,Intr-o dupa-amiaza de august". Acest capitol cuprinde confesiunea lui cu privire la dragostea fata de doamna T. si scrisorile de dragoste ale lui George Demetru Ladima pentru Emilia Rachitaru, femeia pe a carui pat, de altfel, se afla Fred. Restul romanului este format din cele trei scrisori ale doamnei T., cateva note ale autorului prezentate in josul paginii si epilogul.

Titlul care porneste de la o sintagma mitologica (vezi link). Se refera la oamenii care, la fel ca victimele lui Procust, fiind diferite, avand ceva in plus sau un minus, ajung victime ale societatii.

- La final, era, asa, in mine, ca o bucurie oarba. Cuvintele autorului mi s-au parut foarte bine alese, frazele construite legant, iar fiecare paragraf se topeste imediat, delicios.

Romancierul naiv si sentimental

Orhan Pamuk

Romancierul naiv si sentimental

(The Naive and the sentimental novelist)

editura Polirom, Bucuresti 2012

traducere de Rebeca Turcus

161 de pagini

Romanele sunt vieti secunde. La fel ca visele despre care vorbeste poetul francez Gérard de Nerval, ele dezvaluie culorile si complexitatea vietii noastre si sunt pline de oamen , chipuri si obiecte pe care avem senzatia ca le recunoastem. (p. 7)

Aceasta carte m-a facut sa am indragostesc iremediabil de Orhan Pamuk, autorul cartii. Din pacate, pana acum cateva zile cand am citit o foarte frumoasa recenzie (care m-a convins sa cumpar si sa citesc Romancierul naiv si sentimental), nu mai auzisem de acest domn Pamuk.

Cititorul are impresia ca se afla nu printre cuvintele unui roman, ci in fata unui peisaj pictat. (p. 11)

Per ansamblu, este o carte de eseistica despre lumea romanelor, tratata atat din perspectiva romacierului cat si a cititorului. Avand numai 161 de pagini Orhan Pamuk s-a dovedit a fi, dupa cum mentioneaza la finalul carti, cel mai neindurator critic si editor al propriilor sale scrieri. Firea sa perfectionista a dat nastere unei carti fermecatoare, pline de intelepciune care dezvaluie lumea tainica a romanului, precum si jocul ce se realizeaza intre cititor si scriitor. La final, raman cu ideea ca este nu numai o carte dedicata romanului, ci si o invatatura din care se desprind lectii asupra istoriei si firii omului.

Adevarata placere la lectura unui roman pleaca de la capacitatea de vedea lumea nu din exterior, ci prin ochii protagonistilor care traiesc in universul respectiv. (p. 14)

Pamuk are talentul de putea pune punctul pe i, marturisind lucruri pe care le-a simtit citind si scriind, descriind atat partea sentimentala (reflexiva) a cititorului, cat si cea naiva (impulsiva, credula) a acestuia. Am citit avand admiratie si respect deplin fata de autor, un om ajuns la varsta de 58 de ani care se pastreaza umil in fata cititorului.

...motivul pentru care citim astfel de romane [politiste etc] este acela de a simti tihna si siguranta oferite de un loc familiar. Iar motivul pentru care revenim la romanele literare, la romanele mari, unde cautam indrumare si intelepciune, pentru a conferi un sens vietii, este faptul ca nu ne simtim bine in lumea in care traim. (p. 135)

Termin cartea cu dorinta de a afla mai multe despre autor, de a-i citit operele si cu o pofta agonizanta fata de marele romane care ma asteapta. V-o recomand!

Omul modern citeste si are nevoie de romane pentru a se simti la largul lui in lume, caci relatia cu universul din care face parte este deteriorata - iar astfel el face tranzitia de la naivitate la sentimentalism. (p. 135)

Conacul dintre dealuri

Agatha Christie

Conacul dintre dealuri

(The Hollow)

editura Rao, Bucuresti 2011

traducere de Oana Adriana Duta

249 de pagini

Imi plac cartile Agathei Christie (15 septembrie 1890 – 12 ianuarie 1976). Am citit pana acum peste 20 de romane politiste scrise de ea si va spun ca nu ma mai satur. M-am obisnuit cu stilul simplu in care sunt compuse povestiile, cu notele amuzante, imi place sa ma gandesc cine ar putea fi criminalul si tin la Hercule Poirot, unul dintre detectivii autoarei.

Simt ca am devenit dependenta, in sensul ca la un anume interval de timp am nevoie de Agatha Christie. Am inceput sa cred, ca multi alti cititori naivi, ca am o relatie speciala cu atoarea de mult decedata, ca o cunosc. Ma simt in siguranta cand pilotul naratiunii este aceasta. Traiesc, simt si ma bucur de inocenta paginilor, de misterul crimei. Poirot, micul belgian cu o mustata imensa si cu un cap in forma de ou, mi se pare, pe de o parte, teribil de amuzant - mai ales cand se plange ca pantofii ii sunt prea stramti - si, pe de alta parte, tot timpul mi-e teama sa nu fie ranit de cine-stie-ce psihopat. Si, desigur, ii admir inteligenta si originalitatea.

Din ce am citit pe internet am aflat ca Agathei Christie nu-i mai placea DELOC de Hercule Poirot; spre sfarsitul carierei sale de scriitor, ajunsese sa-l urasca si de abia astepta sa scape de el. Dovada  vie este ca-n ultimul sau roman in care rolul principal il are Poirot aceasta moare la datorie.

Va recomand sa cititi aceasta carte, Conacul dintre dealuri, un clasic marca Agatha Christie.

Ben Rice: Pobby si Dingan



Pobby si Dingan

(Pobby and Dingan)

de Ben Rice

editura Univers, Bucuresti 2007

traducere de Dan Ciobanu

110 pagini

Va propun si voua sa faceti acest mic experiment: intrati intr-un anticariat si alegeti o carte. Desigur, poate parea banal, insa provocarea consta in a alege absolut aleatoriu cartea respectiva, incercand sa va eliberati de prejudecati. Nu alegeti autori cu nume sonore, ori ceva ce stiti ca prietenului dumneavoastra i-a placut. Pur si simplu, luati o carte mai ieftina care suna amuzant. A mea a fost redusa mai intai de la 5 lei la 2.99, ca apoi, cu doar 50 de bani, sa cada in mainile mele. Norocul meu este ca m-am debarasat de prejudecati. Normal as fi spus ca daca a fost redusa de n ori cu siguranta nu-i mare branza de capul ei, ori probabil subiectul a fost prea greu pentru cititorul de zi cu zi.
 
Povestea este simpla, insa cred ca in asta consta si frumusetea. Deseori, scriitori romani aleg subiecte simple, pe cand operele straine tind sa contina de cele mai multe ori aventurile palpitante. Imi place atunci cand ordinarului ii este acordata mai multa atentie si ajunge pe prima pagina. Cateodata, rezultatul este o imagine in oglinda a sinelui, asta ajutandu-ne in a ne putem da seama de greselile pe care le facem. Devenim mai usor atins cand personajele sunt din ,,lumea noastra". Facand o paralela, consider ca lectura este ca o calatorie, iar cu cat aceasta este mai bogata in detalii, cu atat mai mult noi iesim mai schimbati, cu capacitate de intelegere si sensibilitate mai mare. Urmand aceasi idee, cand un turist viziteaza o tara straina si trece in goana prin toate reperele prezentate in ghidurile turistice, se intoarce acasa cu o perceptie eronata asupra regiunii vizitate. Pe cand un alt calator care mai omite din obiectivile turistice, dar in locurile in care merge isi dedica atentia in a observa detaliile, prinde mai bine gustul meleagurilor straine.
 
Subiectul: Fiica unui miner din Australia are doi prieteni imaginari: Pobby si Dingan. Intr-o zi, tatal fetei ii uita pe cei doi in mina. Tatal se intoarce acasa fara prietenii imaginari,iar fetita se imbolnaveste de suparare. Tot orasul ajunge sa se implice in cautarea lui Pobby si Dingan. Dar, problema este ca nu-i deloc usor sa gasesti ceva atunci cand este invizibil.

• Mi-a placut pentru ca: subiectul este inedit, iar autorul reuseste sa valorifice acest lucru pe parcursul cartii. Intamplarile sunt vazute din punctul de vedere al fratelui mai mare al surorii, un baiat ce nu are mai mult de 13 ani. Astfel, perspectiva pe care cititorul o capata asupra acestui orasel din Australia este marcate de micile sale naivitati asupra lumii ce-l inconjoara. Opiniile sale sunt sincere, dorintele sale sunt pure, iar reactiile, tot timpul exagerate. Mi-a placut de asemeanea pentru ca m-a readus in universul copilariei si mi-am amintit de propriile mele idei distorsionate asupra restul oameniilor. Astfel, balanta se egalizeaza, iar romanul capteaza atentia cititorului cap-coada.

Va recomand aceasta ,,fermecatoare poveste despre puterile secrete ale imaginatiei"!

Moarte in familie



Moarte in familie

(Dead in the Family)

de Charlaine Harris

editura Leda, Bucuresti 2011

traducere de Adrian Deliu

Ilustratia copertei de Lisa Desimini

Si gata (cel putin pentru moment) cu colectia Vampirii Sudului! Reactia mea dupa ce am petrecut ore intregi citind cele 10 carti de Charlaine Harris? Confuza! Nu stiu daca ar fi trebuit sa-mi placa sau calitatea indoielnica a literaturii ar fi trebuit sa-si fi spus deja cuvantul.

In aceasta a zece carte din ,,faimoasa" serie cu vampiri si alte minuni (varcolaci, zane, teriantropi, elfi?, demoni...) Sookie isi imparte patul cu Eric. In sfarsit! De aici va puteti da seama ca sunt/eram fana a marelui viking. Si desi imi place personajul, trebuie sa recunosc ca era oricum inevitabil! Inca din prima carte, el era asa zisa arma incarcata cu care autoarea trebuia sa traga la un moment dat. Si a tras de doua ori. Mai intai cand Eric era confuz, din cauza ca niste vrajitoare ii furasera memoria, iar apoi acum cand farmecul lui Sookie i-a devenit irezistibil, iar inima a inceput sa-i bata mai tare (metaforic vorbind, desigur). Hmm... Sa recapitulam: primul a fost vampirul Bill. Defapt, mai intai au fost flirturile cu seful teriantrop Sam. Oricum, chiar daca nu ma prea incanta modul in care Bill este descris, trebuie sa recunosc ca prima carte este cea mai sexy dintre toate. Scene de dragoste intre ea, virgina chelnarita telepata si batranul Bill sunt intradevar fierbinti! Nu trece mult timp si Bill dispare, iar in timp ce ea il cauta pe iubitul ei, se infripa ceva cu Alcide, varcolacul. Il gaseste pe Bill, dar, el, infometat o scurge toata de sange, aducand-o in pragul mortii. Rezultatul: se supara pe Bill si-l iarta la mama naibii. Ii acorda o sansa lui Alcide dar lucruile nu megr chiar atat de bine. Eric isi pierde memoria, iar Sookie se topeste in fata lui. Dupa ce-si recapata memoria, Sookie e cu Quinn, varcolacul-tigru. Dupa ce SI aceasta relatie se ispraveste, si dupa ce afla ca lui Bill i-a fost ordonat s-o seduca, Sookie cade din nou in bratele matasosului Eric, care mai nou isi aminteste de marea dragoste ce i-a purtat-o. In cartea precedenta, Eric si Sookie se casatoresc dupa reguliile vampirilor. Acum, ramane sa vedeti singuri ce se v-a intampla. Ca de obicei, va va astepta o lectura palpitanta si plina de umor cu ocazionale detalii picante.

De citit in aprilie (reviste)

1. Science Focus

- ca subiect asemanatoar revistei Stiinta si Tehnica, numai ca trateaza subiecte mai comerciale, are editoriale mai potrivite pentru publicul neautorizat, naiv si nestiutor. In interior veti gasi o imagine interesanta cu formele de relief ale lunii, precum si o sectiune la final cu Q&A, unde se explica fenomene cu care ne intalnim zilnic. Spre exemplu, am aflat de ce oftam, ce forma are Universul, cati oameni au trait pana acum, sau unde se duce lumina cand se opreste becul. De asemenea, m-a surprins sa aflu ca un Kindle cu memoria plina e mai greu decat unul gol. O noua teorie sugereaza chiar ca inteligenta umana a evoluat din abilitatea noastra de a minti. Puteti citi un articol intreg numai despre praf, intrucat cateodata ni se pare ca-n secunda doi dupa ce am sters mobila milioane de particule se aseaza deja pe suprafata proaspat lustruita lasata fara aparare, devenind murdara - la fel ca la inceput. Si, desigur, sunt multe alte articole interesante: Tinerete fara batranete (pg. 43), Chimia atractiei (pg. 48), Numele iubiri (pg 51), Adevarul despre sport (pg. 57) si Parazitul mentalist (micul organism care iti poate modifica personalitatea) (pg.63), pe care daca as incepe sa le comentez m-as lungi pana maine.

2. Stiinta si Tehnica

In aceasta luna S&T m-a cam dezamagit putin. Desigur, e vina mea ca nu apreciez ca unii oamenii s-au chinuit pentru crearea a unor pagini intregi despre masini de razboi si asa mai departe. Dar, pur si simplu nu suport partea de tehnica a revistei. Iar, pe langa asta, faza cu tezaurul m-a dat complet peste cap. Nu mi se pare ca are nici o legatura cu subiectul revistei. In schimb, am aflat din cateva randuri ca prea multa carne rosie scurteaza viata. (...) consumul de carne rosie creste cu peste 20% riscul de moarte prematura provocata de probleme cardiace sau cancer. De asemenea, daca am lua zilnic, timp de trei ani, aspirina aparitia tumorilor ar fi prevenita, incidenta cancerului ar fi redusa cu un sfert, iar riscul de metastaze pe jumatate. In final, doua articole mi s-au parut simpatice: Ce efecte au reclamele asupra creierului uman? (pg. 86), Care sunt noile stereotipuri ce bantuie mentalul colectiv al secolului XXI?(pg. 94).

3. National Geographic

De cand am ,,descoperit" si alte reviste precum S&T, ori Science Focus, am inceput sa am mai multa grija cu doza de National Geographic. Programul TV e bun, insa revista incepe sa se dilueze cu MULT prea multe poze; numarele de azi, in comparatie cu cele din 2008-2009 sunt mult mai slabe calitativ. Rareori au in discutie subiecte REALE si cu adevarat interesante. Pe acest numar l-am luat din cauza Titanicului, pentru ca sunt complet fascinata de subiect. Dar, sincer, daca sunteti DOAR UN PIC CURIOSI, NU MERITA BANII!! Sunt o gramada de secvente gen bla-bla pe care le-as fi putut vedea foarte bine si la televizor. Deci, in mare, nimic nou. Pozele sunt OK, iar posterul pe care-l primeste odata cu revista e simpatic, insa...nimic mai mult.

O selectie de filme

Across the universe

Mi-a placut mult si nu numai dintr-o singura cauza. Primul motiv ar fi ca acest musical este inchinat trupei The Beatles si a tot ce inseamna vremea hippy. Pe langa muzica superba, mi-au placut dorintele pure, ca oamenii viseaza la taramul libertatii si al creativitatii, iar mesajul este ca tot ce-ti trebuie este dragoste. Si, ca un mic bonus pentru fanii Beatles, mi s-a parut ca fiecare cantec, melodie, vers si intonatie a fost exprimata la perfectie. Versurile prind viata in acest film. Nota: joaca si Evan Rachel Wood.

Whatever works

Whatever Works este oarecum amuzant. Este vorba despre un mosulica (Larry David) care se crede foarte inteligent si este nesimtit cu toata lumea. Acesta o intalneste pe Melody, o tanara adolescenta fugita de acasa (Evan Rachel Wood). Datorita insistentei ei, Borris o primeste la el acasa pentru o perioada nedeterminata. Nu trece mult timp si pustoaica din Misissipi invata din teoriile lui de viata. Impresionata fiind de alura lui de geniu, Melody se casatoreste cu Borris. Dar nu la asta se rezuma filmul! Apare mama lui Melody, care, dupa ce lesina afland cu cine s-a casatorit fica-sa, se autodescatuseaza din religiozitate si incepe sa duca o viata de artist libertin. Apare si tatal. Si...(vedeti voi ce se-ntampla). La un moment dat intra in actiune actorul Henry Cavil - un frumusel. Ca sa concluzionez. Mi-a placut pentru teoriile lui Borris, dar si pentru dialoguriile amuzante. Atmosfera generala este optimista fara sa cadem intr-un film tipic american gen motivational.

Straw Dogs

Spre deosebire de celelalte filme prezentate mai sus, atmosfera acestui film e departe de optimista. Este o creatie mult mai serioasa, iar continutul e mai elaborat. Din cate am inteles este un remake al unui alt film cu acelasi nume din '71. Apare Alexander Skarsgård, Kate Bosworth (are niste picioare!) si James Marsden. Vi-l recomand sa-l vedeti nu numai pe el, ci si pe celelalte de mai sus. Adaug la lista filmelor dragute si Limitless, un film despre o pastila care-ti permite sa folosesti 100% din creier.

Filme care m-au plictisit

...si pe care nu am avut rabdare sa le vad pana la capat.

Melancholia (2011)

 Imi placea distributia. Chiar daca eu n-o vad pe Kristen Dunst ca pe o mare frumusete, recunosc ca stie sa joace. Am fost surprinsa sa-l revad pe Alexander Skarsgård, pe care-l stiam din Trueblood. Orisicum, consider ca un om normal ar avea nevoie de foarte mult timp si nervi la dispozitie ca sa vada acest film cap-coada. Nu exagerez. Inceputul a fost ciudatel, dar il puteam lua ca artistic. In continuare, ata filmului se desfasoara foarte incet, pe muteste, cu mici abateri de la regula.

The Tree of Life (2011)

La fel. O juca Brad Pitt in el insa prea e totul melodramatic, orice chichita este dezvaluita intr-un fel excesiv de dramatic...pentru ce?

Don Juan DeMarco (1994)

Uite ca m-a dezamagit si Johnny Depp. Defapt, nu el, ci regizorul. Don Juan nu este plictisitor ca filmele mai sus enumerate, ci prost. Urasc, cu toata pasiunea de care sunt in stare, filmele exagerat de amuzante si superficiale, la care se prezuma ca spectatorul e mai prost ca un bou.

Ar mai fi si The Crow, insa...

Superhero

Ciprian Măceşaru

Superhero

Editura Carte Romaneasca, Bucuresti 2012

158 de pagini

Paul Vasilescu este un barbat insurat. Chiar daca nu a excelat la scoala, de mic s-a crezut special, tot timpul a crezut ca-i doar la un pas de a face ceva nemaipomenit. Se vrea cu disperare scriitor. Lipsa de inspiratie (si de talent) il imping sa-i citeasca sotiei sale citate din carti celebre, pretinzand ca sunt creatiile sale. Toate astea pana cand in maini i se strecoara un roman al unui veteran de razboi decedat.

“Superhero” e o carte pentru cei care ştiu sau mai ştiu ce înseamnă bucuria de a te lăsa dus, de a te lăsa furat de lectură, de a citi din pură voluptate, cu acea trăire nudă, adevărată, a cititorului inteligent, care citeşte doar de plăcere. (Ciprian Măceşaru -interviu C.P.)

Superhero nu este o culme a literaturii romanesti contemporane, dar, nici nu trebuie ignorata. Intr-o vreme in care literatura romaneasca de actualitate are de suferit, eu zic ca ar trebui sa ne inaltam ochii mai sus de topurile internationale, chiar mai sus de Cărtarescu si sa vedem ce produc artistii tarii noastre.

Datorita numarului succint de pagini (numai 158) se citeste repede, putand fi parcursa cam in doua ore cu usurinta. Dar pe de alta parte intamplarile raman nedezvoltate, cititorul se simte propulsat cu rapiditate de la o intamplare la alta. Tot ce-i ramane este sa interpreteze cele aflate si sa-si creeze propia continuare.

Recunosc, e o carte mediocra. Insa, doar din aceasta pricina sa nu fie savurata? Gustati, deci, acest roman de debut al lui Ciprian Măceşaru, ce va aduce o briza proaspata peste rafutrile bibliotecii dumneavoastra. Eu astept sa vad ce va mai scrie, sa speram, curand.

 Pamantul continua sa se-nvarta. Nu se invartea nici mai repede, nici mai incet. Oamenii se nasteau si mureau la fel ca si pana atunci. Eu imbatraneam, tata inebunea, Alina iubea o femeie si credea orbeste in Iisus. Viata. Viata obsinuita. (pagina 146)

Inocentul

Ian McEwan

Inocentul

(The Innocent)

editura Polirom, Bucuresti 2011

traducere de Virgil Stanciu

286 de pagini

O sa incep prin a spune ca acest minunat autor britanic, Ian McEwan, scrie formidabil. Reda cu o acurateta nemaivazuta de mine sentimente si stari umane, totul in contextul unui roman cu actiunea in 1950. Atunci cand am citit Inocentul frazele erau compuse in asa fel incat atentia imi era distribuita pe fiecare cuvant. Vroiam sa cuprind fiecare detaliu, sa obtin intonatia corecta, de teama sa nu profanez continutul. Chiar mi-a placut.

Actiunea se desfasoara pe parcursul Razboiului Rece. Personajul principal este Leonard Marnham, un tanar englez trimis de la Londra pentru a colabora cu armata americana intr-o operatiune strict secreta. Povestea porneste de la un fapt putin cunoscut: un tunel sapat de americani si britanici pentru a intercepta liniile de comunicatie ale Berlinului de Est cu Moscova. Pierderea inocentei politice ale lui Leonard este surprinsa odata cu maturizarea sa pe plan sentimental. O cunoaste pe Maria, o cetateanca berlineza, de care se-ndragosteste.

Experientele mele anterioare cu Ian McEwan au fost mai mult decat multumitoare. La Amsterdam m-a uimit finalul, Durabila Iubire a fost palpitanta pe tot parcursul; cea mai recenta carte a sa, Solar, m-a incantat prin umorul ce reiesea dintre randuri, ironia si inteligenta cu care a fost construita cartea.

Ce mi-a placut la McEwan nu este modul in care infatiseaza un peisaj urban, sau societatea berlineza a anilor '50 - desi si asta e de apreciat, ci modul in care prezinta natura umana. Proza lui cuprinde o analiza psihologica riguroasa, dialoguri dinamice, naturale. Finalul calculat la rece, uimeste prin logica si naturaletea faptelor.

Este o carte frumoasa, pe care o recomand. Continutul este intens, scris la 100 de grade Celsius. Chiar daca inceputul romanului e mai molcom, continuarea este captivanta, atentia cititorului devine frenetica. Merita s-o citesti pentru ca McEwan chiar are ceva de spus.

The Woman in Black

The Woman in Black - N-15

Genul: Horror, Drama,Thirller

Durata: 95 minute
Regia: James Watkins

Scenariul: Jane Goldman

In rolurile principale: Daniel Radcliffe,

Ciarán Hinds, Janet McTeer

The Woman in Black este primul film in care joaca actorul Daniel Radcliffe dupa terminarea seriei Harry Potter. Am fost si sunt in continuare curioasa unde-l va purta cariera.

Trecand la subiect, am sa va marturisesc ca a trecut o vreme de cand am pasit din sala de cinema, de cand m-am ridicat de pe scaunul rosu si ca atare, am mai pierdut din detalii si nuante. Chiar si asa, imaginea de ansamblu este clara.

Am sa va dau subiectul de pe cinemacity:

Tânărul avocat Arthur Kipps îşi lasă fiul la Londra pentru a pleca înr-un sat izolat să rezolve problemele juridice legate de moştenirea răposatei Alice Dabrow. Ajuns acolo, descoperă că o serie de accidente şi sinucideri inexplicabile i-au obligat pe locuitori să-şi închidă copiii în case, pentru a-i proteja împotriva unui inamic invizibil.

În noaptea pe care o petrece de unul singur în casa defunctei, Arthur aude ţipetele unui copil care se îneacă şi vede şiruri de copii cu figuri descompuse care mărşăluiesc apatici. În curând, el va descoperi că aceştia au în comun aceeaşi dată a morţii, dar şi acelaşi criminal.

Fantoma unei femei dispreţuite de întreaga comunitate pentru că nu a fost în stare să-şi salveze fiul, Nathaniel, ia o formă cu adevărat înfricoşătoare. Oamenii îi spun Femeia în Negru. Un văl îi acoperă faţa, ascunzând vederii orificiile unde odinioară se aflau ochii, mîncaţi acum de animale necrofage, iar blestemul ei ascunde un secret şi mai întunecat: de căte ori îşi face apariţia, moare un copil.

Sincer, povestea nu este al naibii de inteligenta, secretul nu este cine-stie-ce. Insa, filmul in sine este foarte infricosator. Au fost momente in care mi-a scapat un tipat, ori clipe in care nu am putut sa nu-mi protejez privirea cu o palma peste ochi. Este un film clasic de groaza cu un final la fel de trist ca inceputul. Daca aveti chef de scene tari, vedeti-l.

O singura observatie am: Ce au oamenii astia care-l pun Daniel R. sa joace numai roluri de oameni chinuiti? (ex: in The Woman...-vaduv; in H.P-orfan) 

La source de femmes

Genul: Drama, Comedie

Durata: 135 minute
Regia: Radu Mihaileanu

Scenariul: Radu Mihaileanu,

Alain-Michel Blanc
In rolurile principale: Leïla Bekhti,

Hafsia Herzi, Biyouna

Izvorul femeilor este un film minunat, luminos. Ceea ce m-a impins sa-l vad este ca Radu Mihaileanu, un roman ce locuieste in Franta, este atat regizor, cat si scenarist. Diferit de produsele americane, La source... aduce o poveste ce trece spectatorul prin natura umana. Finalul fericit ne insufla atingerea libertatii, a fericirii si induce o stare de optimism.

Pentru cei ce nu stiu, este vorba despre un sat aflat undeva intre Africa de Nord si Orientul Mijlociu. Obiceiul era ca femeile sa aduca apa de la un izvor sapat adanc in munte. Drumul pana acolo trebuia parcurs zilnic in arsita covarsitoare a zilei. Saturandu-se de corvoada, femeile intra intr-o greva iubirii.

Desi au avut greutati inimaginabile de depasit pentru Femeia Moderna (inclusiv batai marginase cu moartea), ele isi capata locul bine-meritat, in egalitate fata de barbati. Iubirea este gasita, totul se termina cu bine.

Exista momente de umor, clipe in care fericirea personajelor atinge si spectatorul, momente in care sala este cuprinsa de pace, de o inaltare sufleteasca.

M-a impresionat, pentru ca indiferent de cultura, acele cateva minute pe care le acorzi peliculei iti sporesc pofta de viata. Imi plac filmele care-ti deschid ochii la lumea din jur si-ti fac inima mai generoasa. De aceea vi-l recomand, pentru ca povestea este sincera, iar rezultatul este un spectator mai bun.

Cum a fost Titanic 3D

Superb. Mi-a readus nostalgia la vremurile cand am vazut Titanic pentru prima oara. Tot timpul cand vad Titanic ma simt melancolica si, mai ales, tot timpul plang la final. Vorbind cu sora mea, si ea o mare iubitoare a filmului cu Kate Winslet si Leonardo Dicaprio, am aflact ca ea plange din motive diferite fata de mine. In mod evident, si eu si ea ne emotionam din cauza povestii de dragoste. Ceea ce ma emotioneaza pe mine este ca Jack, un om atat de bun, moare. Pe plan secundar, nu pot sa nu ma infior cu privire la cei ce au murit in apa rece a Atlanticului. Cati copii au murit, cat oamenii saraci nu au mai vazut tarmul. Numai 700 din cei 2200 de pasageri au supravietuit. Au fost numai 20 de barci de slavare, cu patru in plus fata de mininul legal. Iar de aici, fara sa vreau, zbor cu gandul la lagarele de exterminare, la Auschwitz - dar, asta e alta problema. Cand am discutat cu sora-mea, ea mi-a spus ca plange din cauza ca ea (Rose-Kate Winslet) ramane singura. Eu m-am mirat, pentru ca din pucntul meu de vedere, ea iese in castig. Desigur, ramane singura, dragostea vietii ei nu mai exista, dar traieste. Si are o viata fericita in continuare. Pe voi ce va afecteaza?

Scufundarea Titanicului ne poate intrista, sau, in cazul oamenilor mai ,,optimisti", ne poate amuza. Un vapor al oameniilor foarte bogati s-a scufundat din cauza ca au vrut sa mearga prea repede. S-au cionit de un aiseberg si barca s-a dus la fund. Din motive pur estetice, existau prea putine barci pentru ca toti pasagerii sa fie salvati.

Oricum l-am privi, Titanic este o capodopera. Ne emotioneaza atat filmul, costumele si actorii, cat si povestea. Cireasa de pe tort soseste odata cu cantecul My Heart Will Go On. Eu l-am vazut acasa de cel putin 5 ori, de fiecare data emotionandu-ma. Fiind o mare fana, puteti sa ghiciti ca am fost mai mult decat incantata sa vad varianta 3D.

Si trecand la subiect, am fost foarte impresionat de cat de mult au imbunatatit filmul. In viziunea mea de bunicuta, nu-mi puteam imagine ce s-ar putea schimba si mai ales, cum ar putea-o face, ca sa-l toarne inca o data in HD nu au cum. Nu stiu cum au facut, insa vizual apar multe detalii, imaginile sunt mult mai clare. Odata vazut 3D se creeaza un efect de spatialitate care sporeste (logic) intensitatea trairii.

Va recomand sa-l vedeti daca va placut si-n varianta clasica, iar daca nu v-a placut niciodata acest film, stati acasa.

Moartea lui Ivan Ilici

Lev Nicolaevici Tolstoi

Moartea lui Ivan Ilici

(SMERT IVANA ILICA)

editura Humanitas, Bucuresti 2007

CD dublu, timp total: 

CD1: 1:16:52; CD2: 57:12

lectura de Victor Rebengiuc

traducerea de C. Clejan

Aceasta a fost, spre nerusinarea mea, prima mea experienta cu Tolstoi. As putea spune, fara sa ma tem ca scriu un neadevar, ca a fost o adevarata experienta spirituala, care mi-a imbogatit sufletul prin simplitatea si sinceritatea prozei. De asemenea, a fost si primul audiobook. L-am terminat in doua zile, in ambele zile desenand in paralel. La final, nu m-am putut abtine impulsui de a-mi spune: Asta e sfarsitul. Mai incolo nu mai e. Mi-am lasat creionale si am inchis ochii simtind cu tot trupul ultimele cuvinte ramase.

Toti murim. Un gand de care toti oameni sunt, cred, constienti. Dar odata ajunsi in pragul acesteia, cand chinul bolii te arde pe interior, iar tu este sigur ca afectiunea nu este vindecabila, ca aceasta te poate conduce doar catre ,,asfintit", doar atunci realizam ca, intradevar, o sa murim si noi. Tin minte o vorba, parca, de la radio: Copiii devin cu adevarat adulti atunci cand isi dau seama ca o sa moara - facand o paralela, cand am meditat pentru prima oara asupra acestui fapt, m-a cuprins un planset puternic, o mare disperare. Imi venea sa strig in gura mare dupa ajutor. Dar, ajutor de unde?

Moartea lui Ivan Ilici este povestea unui magistrat care crede in profesia si familia sa. Cand intelege ca si-a irosit viata, ca idealurile dupa care a umblat au fost puerile, depaseste zona iluzoriului si a falsitatii. Ivan Ilici este un om simplu care odata imbolnavit, crede ca nu mai conteaza medicina. Conteaza doar moartea sau viata. Dar, de ce sa murim? Pentru ce?

Autorul isi ofera propia perspectiva asupra mortii. Detaliaza momentul Marelui Final intr-un fel care va face cititorul sa exclame: Aha! Deci asa e sa mori! Finalul cartii iti ia rasuflarea. Autorul revine la invataturile crestine, moartea devine lumina.

Sincer, ma uimeste cat de frumos a putut compune Tolstoi aceasta carte. Inteleg de ce este vazut ca un adevarat geniu. Dupa asa o carte, citita foarte placut de Rebengiuc, orice altceva pare murdar, imperfect si mincinos. Detaliile celorlati scriitori par a fi inutile. Ajung la concluzia ca adevarata frumusete este atinsa doar atunci cand ceea ce se scrie este spus sincer, fara ocolisuri. Numai marile adevaruri ne ating cu adevarat; restul se pierde, trece. V-o recomand cu drag!

Insula bla-bla...

Genul: Aventuri, Comedie
Durata: 94 minute
Regia: Brad Peyton
Limba: Engleza
Audienta: AG
In rolurile principale: Josh Hutcherson, Dwayne Johnson and Michael Caine

Doua-trei fraze ar fi suficiente pentru a descrie acest film. Pe scurt este foarte, foarte prost. Nu va irositi timpul sa cititi in continuare.

Subiectul este naiv, actiunea pe cat se poate de bizara, iar actorii par a juca in gluma, nu pe bani. Sa nu mai spun de distributie. Dwayne Johnson, cel care-l joaca pe Hank, se crede MULT prea frumos. O avea el un bronz si o piele perfecta, dar sa fim seriosi. Cu un zambet si trei muschi nu devi Mister America.

Ideea in sine, a unor aventurieri neexperimentati care descopera o insula nemaipomenita, in care exista si dinozauri, dar si Atlandita - este mai mult decat tacanita. Pana si efectele vizuale sunt oribile, dinozaurii par desenati de mine, nu facuti de un studio. Singurul lucru care mi s-a parut amuzant a fost ca la un moment dat, dintr-un abis intunecat, a izvorat un monstru-dinozaur. In variabta 3D acest lucru m-a speriat enorm, de era sa sar in bratele Mirunei, aflata in stanga mea. Uitasem de grafica de tot.

In primul rand, de ce am mers la acest film? Nu incepea nimic altceva la cinema atunci, asa ca am intrat la ce am nimerit. Vina mea. Oricum, daca sala este goala, cum era in cazul meu, veti avea cum sa radeti copios pe baza tuturor idioteniilor inventate de producatorii filmului. Din cate observ, filmul este o continuare a ceva facut anterior. Nu au fost momente pe care sa nu le inteleg (vezi sa nu!) din cauza ca nu am vazut si filmul 1. Cred ca asta spune multe. Scuzati-ma ca nu am luat prea in serios acest film, dar la ce nervi mi-a provocat, eu zic ca altfel nu se putea.
Mult mai potrivita ar fi fost povestea pentru joc video - acolo nu conta cat de inteligenta este intriga, ci cat de repede trebuie sa pleci de pe insula.

Marchizul de Sade

Piesa: Marchizul de Sade 

de Doug Wright

la Teatrul Odeon

Regia: Radu Penciulescu

Din diistributie:  Florin Zamfirescu,

Dan Badarau, Gelu Nitu, Irina Ungureanu

In aceasta piesa de teatru se infatiseaza portretul scriitorului Marchizului de Sade - artist care a creat foarte mult scandal la vremea sa, in mare, datorita continutului provocator al artei sale. Despre Sade am vazut, nu de mult, un film numit Quills. Atat in piesa cat si-n film, este prezentata exact aceasi poveste. Pe scurt, este vorba despre acest autor erotic. Perioada in care actiunea se desfasoara este undeva dupa Revolutina Franceza din 1789. Marchizul este inchis la un azil de nebuni, unde se spera ca scrierea de materiale provocatoare sa inceteze. Dupa cum va asteptati, el nu asculta de nimeni si se revolta, creeaza si reuseste chiar sa-si faca publicate cartile in afara azilului de nebuni, unde acestea se vind ca painea calda, spre frustrarea autoritatiilor.

Comparativ cu filmul, pot spune ca este mai slab, chiar daca joaca si Florin Zamfirescu, actor pe care-l admir. Ba chiar, mi s-a parut ca Marchizul putea fi interpretat de el cu mai mult rafinament si ironie, cum Geoffrey Rush a reusit sa-l transpuna intr-un mod minunat. Dar aceasta critica vine din faptul ca am vazut filmul inainte, deci stiam tot ce avea sa se intample, ba chiar tineam minte si anumite replici. Probabil ca daca as fi vazut piesa mai intai si apoi vaarianta ecranizata, as fi fost mai impresionata, insa eu am avut ochii deschisi numai catre micile defecte. Ceea ce am observat este ca Irina Ungureanu, pe langa aspectul sub mediocru, joaca si slab. Fara sa vreau, m-a durut sa vad ca rolul lui Madeleine este interpretat de ea. Am oftat gandindu-ma la Kate Winslet. In schimb, m-a impresionat jocul nebunilor, mai ales pentru ca din principiu mi se pare mai greu sa arati o fericire exagerata, decat sa mimezi o conversatie in care fiecare virgula este atent studiata.

Totusi, ce este de apreciat este ca aduce un aer proaspat. Mi s-a parut ca Marchizul de Sade, per ansamblu, nu este vazut ca un mare nenorocit, ci mai degraba ca un artist neinteles. Perceptia publicului asupra personajului principal a fost mai ingaduitoare; pe ici pe colo au existat zambete pline de simpatie pentru acest adevarat artist ce a respirat si s-a hranit prin arta sa, un om care nu putea trai fara a scrie. Toata fericirea omului se afla in imaginatie. Chiar daca operele sale contin violente si obscenitati, el, autorul, nu face nimic din ceea ce este scris acolo. El nu este un ucigas, ci un liertin, un visator. Oamenii uita asta si-l condamna pentru imaginatia prea bogata in detalii, in loc sa se gandeasca ca adevaratii ucigasi conduc lumea.

Per total, este o piesa placuta, amuzanta, antrenanta care va va imbunatati ziua. Costumele sunt facute de Catalin Botezatu si chiar au iesit bine. (Ma intrebam daca au fost facute donatie teatrului sau ceva asemanator, insa nu am gasit pe net raspunsul.) Atmosfera este placuta, iar locul unde spectacolul este gazduit (Teatrul Odeon) emana prin detaliile arhitecturale o suflare din vremurile de-atunci. Va recomand, cu singura precizare, de a lasa filmul si documentarile dupa, nu inainte.